Doar pasarile nascute in colivie cred ca zburatul este o boala

Tags

, , , , , , ,

Imi intorc privirea catre tine; cat te-am iubit odata si ce greu mi-a fost sa te pararesc. Te adoram si am promis ca de voi pleca ma voi intoarce mereu la tine si cat mai des.

Nu mai stiu cati ani sa fi trecut, dar mi-am incalcat promisiunea si te-am vizitat de prea putine ori si de fiecare data cu o oboseala care imi framanta tot corpul. Nu ma intreba de ce; mi-e rusine sa zic ca te-am uitat, mi-e rusine sa zic ca toata dragostea a murit intre timp, mi-e rusine sa-ti zic ca m-am prefacut ca te iubesc ca sa nu te ranesc; mi-e rusine sa-ti zic ca nu mai sunt cum eram odata si nu te mai vad la fel.

Nu te uita la mine in timp ce imi fac bagajul, nu suport sa ma vezi plecand, mai ales ca stiu ca asta va fi ultima data. Ma voi urca in masina si voi plange, voi plange ca te-am iubit orbeste si acum nu mai pot, ca te-am avut in inima mea atata timp, iar acum nu mai vreau nimic din tine si stiu ca locul meu nu e aici nu e aici pentru ca tu ai incercat sa ma schimbi.

Iti trebuie o dragoste si mai mare ca sa uiti o dragoste mare, iar unde sunt acum e dragostea mea cea mai mare, ma lasa sa imi intind aripile si sa zbor si nu ma tine la pamant legata cu o nicovala. Nu ma mai pot intoarce la tine, desi stiu ca sunt una dintre cei care au incercat sa te faca mai bun, sa te incurajeze ca poti mai mult si ca orice ar fi esti minunat.

Sa nu te superi; mai departe nu voi spune nimanui ce s-a intamplat, ci doar ca nu ne mai potrivim, ca nu-ti mai pot spune acasa, ca acum altundeva e acasa. De-ti va fi dor de mine stii unde ma poti gasi, dar nu ma suna, mai bine trimite-mi o scrisoare, freamatul tau imi aduce numai goliciune in suflet, iar vocea ta nu ma face decat sa te urasc mai mult.

Adio.

 

Advertisements

8 martie și Eroii

Tags

, , , , , ,

8 Martie, data când sărbătorim Ziua Mamei – în sufletul meu am ales să sărbătoresc ziua Eroilor mei.

Povestea noastră începe altfel și o apreciez așa cum este:

De prima dată când m-ai luat în brațe și eu am zis:”ești mămica mea”, instinctul meu de copil a ghicit sufletul bun din tine, așa că am știut că deși nu m-ai purtat timp de 9 luni tu trebuia să fii mămica mea pentru totdeauna.

Nu sunt aici să te condamn pentru pentru orice alegeri ai fi făcut sau pentru cum ai ales să mă crești, ci ca să-ți aduc aminte că ești un erou. Un erou despre care am zis la 7 ani că el împreună cu eroul Tati sunt idolii mei, dar nu ți-am spus niciodată despre asta.

Eroi care a însuflețit într-un mic copil neputiincios valori pe care nu le-ar fi avut niciodată în alte condiții, a însuflețit compasiunea pentru cei slabi și dorința de a deveni un Robin Hood împotriva celor răi.

Eroi care și-a stabilit prioritățile în funcție de micul copil care avea nevoie de îndrumare și care au investit timp atunci când alții n-au avut.

Pentru că am avut eroi reali în care să cred, azi sunt omul care scrie cuvintele astea: omul înverșunat, încăpățânat, creativ, mereu Gică Contra – mai bine de atât nu se putea.

Eroii m-au învățat că poate într-o zi nu voi schimba lumea, dar dacă voi schimba viața unui singur om voi schimba pentru el lumea întreagă.

Schimbarea mea ați fost voi, Eroii mei.

Lasă oamenii să fie

„Dacă vreodată ai încercat să vezi oamenii ca pe altceva decât ceea ce sunt, încearcă să-i vezi ca pe o câmpie cu flori; unele sunt benefice, altele sunt rele, dar parcă sunt un rău necesar.

Fă-te mic de tot cât o albină și o să vezi că și cele mai frumoase flori sunt de speriat.  Acum pune-te în locul lui Dumnezeu și privește câmpul, nu mai există niciun detaliu odios ci doar flori, de milioane de culori, cu tulpini de mii de nuanțe de verde. ” Acestea fiind ultimele lui cuvinte a închis ochii și a oftat plin de mulțumire. Ochii fetiței au rămas inerți, sticloși, iar în ei nu mai puteai decât să vezi imaginea blândă a bunicului.

Anii au trecut ca tornadele, pe o parte au luat pe o alta au dat, de la lacrimi la bucurii, de la oameni la oameni, i-au oferit fetiței de toate, dar din toate ce le trăise învățase că oamenii prin natura lor dezamăgesc, iar dezamăgirea e răul care n-a dat pace omenirii de când lumea și pământul.

Dezamăgirea ei a venit din așteptările prea mari pe care le-a avut de la oameni, din încăpățânarea ei să-i schimbe, să-i ducă pe calea pe care o credea ea că este cea bună. Și cu cât încpățânarea era mai mare, cu atât și așteptarea, iar odată cu acestea două la un loc și dezamăgirea.

Între timp se făcuse mică cât o furnică, și începuse să vadă tot ce era mai grotesc în oameni, să se piardă în detaliile cele mai terifiante, să își piardă speranța că oamenii vor înceta să o mai dezamăgească și ea însăși a scăzut în ochii ei, oglinda de acasă nu-i mai arăta decât o buruiană, cu tot ce avea mai rău la superlativ, până când l-a întâlnit pe el. A iubit-o pentru floarea ce era, n-a încercat s-o schimbe și i-a arătat locul din care vede cel mai bine lumea.

S-au trezit de dimineață și s-au îndreptat către balonul cu aer cald. Era o zi frumoasă de primăvară, cerul era senin, iar soarele binedispus tocmai ce-și terminase cafeaua de dimineață. Se desprinseseră fără nicio problemă de sol și deja aveau o oră de când rătăceau pe cer. Trecuseră peste orașul grăbit și ajunseseră deasupra celei mai frumoase câmpii. Flori de toate culorile, copii ce zburdau și râdeau din toții plămânii afișând cele mai sincere și inocente chipuri. Ea era fericită, iar în ochii ei parcă revedeai toate amintirile copilăriei.

Și-a adus aminte de vorbele bunicului și a știut că de atunci viața ei avea să se schimbe, cu un ultim gând, avea să pășească spre un nou capitol…

…lasă oamenii să fie.

Compe

Nici nu știu dacă ar trebui să încep cu o scurtă prezentare a mea sau vă las să mă descoperiți pe parcursul rândurile.

Sunt Carla, dimineața, iubitul meu, Franco, mă trezește cu minunata cafea cu aromă de vanilie. Mă dezmiardă cu sărutări dulci și calde, mâinile scăldate în florile de pe pervaz îmi mângâie fiecare trăsătură, știe să mă facă mai frumoasă, să acopere fiecare defect.

Dar acum nu, nu vorbesc despre Franco; EL, e amantul perfect. Ne vedem zi de zi, mă întreabă cum mă simt, mă ascultă. Franco niciodată nu va ști că am un amant, nu aș vrea să-i zic. Uneori mă simt completă cu el, dar singură fără el, de aceea îl am și pe Gaspar.

Pe Gaspar îl văd uneori și când sunt cu Franco, dar nu mă simt stingherită de prezența lui. E ca o adiere plăcută de vară, mă atinge, acolo unde Franco mă rănește, și îmi vindecă rana. Privirea lui, uneori dură, alteori blândă, mâinile muncite, sau fine de la crema de aloe, cu ochii în lacrimi sau strălucitori ce emană dezamăgire sau fericire, mă încântă, mai ales că îl văd de când ies din camera de hotel. Cu parfum de levănțică, sau de Pacific, parfum de munte, de libertate. Schimbător în fiecare secundă plin de imprevizibil

Gaspar, e sclipirea pe care vrei să o vezi, e tot ce ai nevoie, nimic mai mult sau mai puțin. Te iartă, te ceartă, te înșeală și-ți cere iertare, mereu va descoperi că el e vinovatul și nu eu. La el pot țipa chiar dacă e vina mea și apoi să-i zic: ”Nenorocitule, tu ești de vină!”, e micul meu capriciu.

Gaspar mai are un nume, mulți îi zic Compe. Eu știu că e doar al meu. Chiar dacă toți ne știu, nimeni nu ar bănui că noi suntem amanți. Când îl văd, îmi oferă flori, ciocolată, cadouri mărunte, îmi oferă fericirea, uneori alinarea, mă duce în magazine, în parcuri, și asta pentru că e bogat și deține tot. V-am spus de ce îl ador cel mai mult pe Gaspar? Cu el l-am descoperit pe Franco! Avându-l pe Gaspar l-am avut și pe Franco, așadar dacă iubitul meu ar afla că am un amant, nu s-ar supăra căci acela e Gaspar. Uneori mă tem că m-ar putea schimba și Franco va descoperi idila, dar personalitatea multiplă și caracterul haotic al lui Gaspar pare să se potrivească perfect cu caracterul meu.

Sunt Carla, dimineața, iubitul meu, Franco, mă trezește cu minunata cafea cu aromă de vanilie. Sunt îndrăgostită de orașul în care locuim împreună, Compe.

Teamă, filme și trișori

Era o vreme cand nu-mi era teamă de nimic, nu-mi era teamă să iubesc, să fiu eu, să zâmbesc orice ar fi, mi-ar fi fost teamă doar de ce urma să vină, dar apoi îmi trecea pentru că abia aşteptam să văd filmul mai departe. Uneori trişam şi îl rulam mai repede şi aşa am început să pierd din mine.
Atunci m-a cuprins o frică nebună căci mi-am dat seama că la sfârşit nu mai rămânea nimic din ce eram eu.

Timpul a trecut de atunci, însă nu m-am oprit din trișat, uneori mă gândesc că mai bine porneam o manie pentru jocuri de noroc decât asta. Din fericire mai am puțin din mine, aproape jumătate din ce aveam, dar iubesc. Mă îndrăgostesc de el în fiecare zi, nu mai mult, dar nici mai puțin ca în ziua anterioară, și m-a tentat de atâtea ori să trișez, să grăbesc filmul și chiar am făcut-o.

Fiecare privire încruntată era o palmă pentru greșeala mea, până când fiecare palmă era din ce în ce mai greoaie și mai plină de ură, iar la final am căzut, m-am ridicat în picioare, m-am scuturat de praf și lovituri, m-am uitat în oglindă și m-am întâlnit cu mine.

Atunci m-am trezit.

Rome, my love

S-a dezbrăcat de zâmbet. Încă o zi obositoare în care a fost obligată să lase impresia că e fericită. Fața o durea, iar pe zi ce trecea își simțea corpul din ce în ce mai lâncezit. Apartamentul ordonat prin care voia să ascundă zbuciumul din sufletul ei, dovedea rutina din viață.

De cum a intrat în casă, a verificat corespondența, apelurile pierdute, se retrăsese puțin din viața socială, iar acum mulți din vechii prieteni o mai caută. Își pregătește ca de obicei porția de salată și freshul de portocale. Chiar dacă nu mai e la modă, jazz-ul franțuzesc e singurul care o ademenește. Se așează pe taburetul primit de la bunica ei când s-a mutat în casă nouă și privește pierdută în zare. Miroase a liniște, în depărtare se aud zgomotele mașinilor, acompaniate de păsările care se bucură de primăvară.

N-a făcut nimic excepțional în viață, a excelat în tot ce și-a propus, dar sufletul ei încă tânjește după libertate. Uneori își imaginează cum fuge să prindă primul tren care pleacă din gară, neavând importanță unde. Și-a dat seama că nu a mers niciodată cu avionul, nu a plecat din țară sau allte lucruri mărunte pe care și-ar fi dorit să le facă, dar nu a avut când.

Are deschis de mult timp un cont de economii, pentru zile negre, dar modul organizat în care a trăit mereu nu i-a permis să aibă parte de ele. Fără să mai stea pe gânduri și-a aruncat câteva lucruri într-o geantă, a chemat un taxi, iar nu peste mult timp era în fața ghișeului cerând un bilet pentru primul avion care urma să decoleze, tocmai la Roma. Și își dă seama că avea acolo ceva de rezolvat de mult timp, pariu că e mâna destinului.

Cu mâinile înfrigurate, emoționată pentru curajul de care a dat dovadă se uită în jurul ei. Prima destinație: Roma, de acolo se va mai orienta ea. Se lipește de un domn cu care urmează să petreacă tot zborul. Îi e frică încearcă să râdă și să se detașeze, încep să povestească despre viață, despre viitor, trecut, cum ar fi fost dacă. Nu a știut și nici nu va mai ști niciodată cum îl cheamă, în final e ultimul lucru care conta.

Avionul și-a început ușor mersul, pe drumul tipic românesc, ziceai că ești cu căruța pe un drum de țară; cu emoțiile și cu o viață întreagă ce i-a trecut prin fața ochilor, l-a luat de mână și au decolat împreună. Era noapte, se îndreba cum Dumnezeu vede pilotul ceva pe bezna aceea, se ținea strâns cu mâinile de brațele scaunului, care i se părea că era căptușit cu ambalaje de gumă de mestecat, închise ochii și dintr-o dată zbura. Un șuier nebun cuprinse tot avionul, tremura din toate piulițele; murea de frică că la viteza și unghiul la care se ridicase se va dezmembra.

În 5 minute adormi, simțea cum plutește, cum iese din avion și pășește agale pe nori, se simte atât de ușoar, apăsarea a dispărut, nimic nu o mai trage în jos și începe să-și facă mii de planuri ca să ajungă mare. Se trezește cu viitorul asigurat, somnul în zbor a fost la fel ca cel pe un pat cu apă; privește în jur, fețele încruntate îi trădau pe cei pe care la capătul zborului îi așteaptă locul de muncă, pe care îl văd ca pe o necesitate ce îi ajută pe cei pe care îi iubesc și i-au lăsat în urmă, dar mai sunt și cei nerăbdători să-și înceapă vacanța pe pământ italian. Ea făcea parte dintr-o categorie specială, alunga rutina pentru a-și cunoaște originile, dar se va bucura în același timp de croissantul și cappuccino-ul din fiecare dimineață și de lipsa grijilor. Simțea că e i se cuvine oricât și nu se simțea vinovată din cauza asta. Urma să-și cunoască mama biologică, conațională. A fost crescută de doi oameni minunați, dar vestea adopției o dăduse peste cap, nu mai știa cine era, ce era, de ce se întâmplase asta, simțea că totul e o minciună și nici măcar nu-și putea explica de ce. Până atunci trăise permanent cu sentimentul că personalitatea ei, influențată dec ea a bunicilor și părinților ei nu era în totalitate a ei. Așa că era gata să accepte, să ierte și să ofere prezumția de nevinovăție pe care o meritau, mai mult sau mai puțin, celor care i-au dat viață și doar atât.

Simțea că drumul ăsta o va scoate din această stare, că va aduce ferecirea deplină pe care o căuta de când se știe.

Frumoasa Romă pe atât de răcoroasă dimineața pe atât de luminoasă și optimistă. Pinii neobișnuiți de înalți, ce te întâmpinau și te simțeai protejat în prezența lor; balcoanele și terasele scăldate de cele mai viu colorate flori, deja se imagina cum se va trezi dimineața și va sări din pat direct în balcon va sorbi din prospețimea florilor și va tremura la șoaptele blânde ale orașului. și se va încălzi cu un cappuccino în timp ce se va ghemui într-un șezlong din răchită, dulce Roma abia aștepta să o descopere.

Prima zi se anunța minunată, sub privirea atentă a soarelui vizitase toate locurile istorice ale Romei, o sorbise din ochi sperând să nu-i scape nimic, dar noaptea cu o personalitate duală te înfricoșa cu pericolele din Termini sau te îmbia cu culorile minuntate și cu o nouă viziune ce ți-o crea față de lumina zilei. Te transpunea automat în momentele istorice ce au cutreierat pâmântul, veteran al orașului. La fiecare colț te așteptai să vezi un soldat Roman, în Coloseum lupte între gladiatorim în ruinele forumului oameni îmbrăcați în togi greoaie de lână.

Via dei Fori Imperiali care lega Piazza Venezia de Colosseum era atent supravegheată de Iulius Caesar și Augustus. La lumina lunii se putu așeza pe băncuțe în fața lor și să le ceru câteva păreri despre politica externă fără ca celorlalți să le pară ciudat ce făcea ea. Îi oferi timpului respectul ei pentru că a conservat  macadamul, că a așteptat-o să vadă totul. Îi apare în minte imaginea Romei din avion, părea atât de părăsit, un muzeu și și-a dorit atât de mult să-l vadă liniștit, iar noaptea i-a oferit asta.

A3a zi Fontana di Trevi i s-a cel mai opulent loc văzut și a considerat că dacă ar fi persoană ar fi una bogată, cel mai bun confident sau chiar spiritul din lampă.

A încercat pe cât de mult a putut în aceste zile să nu intre în discuții personale, chiar dacă avea un milion de întrebări de pus simțea că știe ceea ce e important, că norocul a urmărit-o mereu că a fost dorită, iubită și crescută de doi părinți minunați și restul nu mai contează. Istoria dinainte tuturor celor nefaste i se părea la fel de îndepărtată ca cea a Romei și la fel de imposibil de schimbat.

Aflase tot ce era relevant, că e jumătate turcoaică și a învățat că ăsta e unul din multe lucrurile care o fac specială și că n-are de ce să se simtă singură, pentru că destinul avusese grijă să o ocrotească. La jumătatea timpului era gata să se ducă acasă, să-și îmbrățișeze părinții și să se simtă în sfârșit liberă.

A4a zi a fost la Vatican, s-a rugat în sinea ei, a mulțumit și și-a propus care vor fi primii pași ce va urma să-i parcurgă. Fiecare pas pe care îl făcea, cu cât scăpa mai mult de gândurile negre cu au frământat-o cu atât simțea cum se desprinde de sol și plutea. Zbura și era fericită.

Asculta promisiuni care știa că nu se vor împlini și nici nu-i păsa căci din partea unui om care dezamăgise constant nu se putea aștepta la mai mult decât și deja trecea de atribuțiile ei.

A fost la munte lângă Lazio și a înțeles la sfârșitul excursiei că oriunde ar fi în Roma vezi cerul și simți mirosul florilor proaspete acompaniat de cel al cappuccino-ului. În fiecare zi a gustat din zeci de sortimente de înghețată, nu o degusta, se hrănea cu rai, atât de răcoritoare și îi hidrata buzele ca un balsam de buze.

Drumul înapoi a fost anevoios, cu ploaie și într-un avion care apropae se descompunea – măcar dacă ai gustat istorie să o faci până la capăt – cum a ajuns pe pământul românesc a luat primul tren și s-a dus acasă, asta i-a lipsit cel mai mult, de astea avea nevoie, să-și aducă aminte cine e și din cauza cui e cine e.

Roma e acel loc unde cerul te îndrumă ce să faci.

În timpul care a apus

Tags

, , , , , , , ,

Soarele trage draperiile lăsându-și mâinile calde pe fața lui; îl privesc cum doarme, cu pijamalele dungate, arătând ca un bătrânel simpatic, un diavol când se trezește îmi aduc aminte că era o dată când visam ce îmi doream să visez, iar acum mă simt strâns legată; cu mintea prea ocupată ca să mai viseze, tulburată de plecare, departe de casă, a trebuit să învețe să se descurce singură.

El e cel mai bun prieten al meu, singurul în care am avut încredere vreodată, și de asemenea nicioadată nu i-o voi spune. El stă într-un alt timp, într-o altă dimensiune, timpul care a apus. În timpul lui totul stă pe loc, nimic nu se mișcă, nu se transformă, aici casele îți zâmbesc și îți fac din ochi, iar noaptea e ruptă din Shakespeare:  „Oh, Romeo, Romeo, why do you have to be Romeo?”

Fire vulcanică, de foarte mult timp certată cu mine fata asta a găsit o modalitate să ne împăcăm. Cu toată gălăgia și agitația de la ea de-acasă a găsit un mod să mă împace și pe mine, a observat că totuși avem ceva în comun – amândurora ne place să călătorim și să iubim. Eu iubesc lumea, ea iubește un singur băiat, și l-a lăsat pentru mine câteva zile. Aici unde m-a adus mă simt ca acasă, e unde îmi doresc să fiu, sau lumea prin care mi-aș dori să trec. Îmi scald ochii în fiecare zi și aș vrea să-i las aici când vom pleca să am priveliștea asta.

Îți lași mintea vraiște în gară și pornești spre necunoscut, mergi 1 kilometru și ai impresia că ai petrecut două zile pe drum. Mă trage de mână, e prietenul meu cel mai bun și de asta nu am încredere în el, mă duce pe străduțe întortocheate, mă poartă de braț, mă lasă apoi să merg până nu mai știu unde sunt, apoi mă pune să mă întorc și-mi arată calea. Mansarde peste tot, merg cu ochii în cer și îmi trece prin fața ochilor toată viața pe care am trăit-o în viitor. Aud un ușor scârțâit de vioară undeva în depărtate însă privind în acea direcție nu văd decât un avion ce privește sfidător spre noi și trece greoi cu pelerina pe spate.

Mă ridic din pat, îi aud respirația și-i e caldă, prea caldă, după ce o noapte întreagă am murit de frig și de cald căci brațele îmi încălzeau pieptul, iar răcoarea îmi răcea tot ce rămânea descoperit, acum aș ieși cu tălpile goale, și aș fi rugat cerul pentru puțină zăpadă pentru a gusta această lume la adevăratul ei potențial. Acum deschid ochii mai bine și îmi aduc aminte de ce am vrut să vin aici, suntem la munte; e frig și e soare, iar de la fereastra prăfuită nu văd decât acoperișurile caselor bavareze. Știu sigur că de ele n-ar trece nicio grijă, aici mă simt invincibilă, cu stresul n-am ajuns nici până în gară căci din entuziasm prea mult l-am lăsat acasă. Sunt fericită.

Crede că este fericită și asta tind să cred și eu. În sfârșit suntem pe aceeași undă, probabil când ne vom întoarce ne vom certa iar, dar acum voi porni spre patul meu dulce și voi dormi până vom pleca, nu-i voi mai fi conștiință câteva zile, are dreptul să fie fericită.

Nenorocitul nici acum nu s-a trezit, de când am venit abia dacă am vorbit cu cineva de acasă, i-am lăsat pe toți într-un con de umbră, asta până când mă vor năpădi cu problemele cotidiene. Dar acum eu sunt aici, departe și nu-mi pasă; trag de el să se trezească, e ca un urs, atât de greu, mormăie și aruncă cu perne în mine ca să-l mai las să doarmă, dar asta nu se va întâmpla căci vreau să ies să îmi scald ochii și nasul, locul acesta are un miros aparte, miroase a libertate. 

Conservare excepțională a arhitecturii exterioare cât și a celei interioare, am ieșit să bem un ceai cald să putem vorbi așa cum n-am mai vorbit de mult. Eram doar noi și aveam ocazia după mult timp să-l trag de urechi pentru prostiile pe care le-a făcut. Am depănat amintiri, ne-am amintit de ceaiul de cireșe, petrecerile și toate lucrurile prin care am trecut împreună atâta timp. Ca orice turist curios în timpul discuției eram cu ochii pe pereți, studiam toate detaliile, încercam să înțeleg de ce mă simt atât de bine;  fumul de țigară transforma decorul clasic într-o poveste, mirosul vinului fiert te amețea destul ca să te desprindă de simțiri. Orașul ăsta parcă te face să te îndrăgostești de el, te strânge în brațe, îți cuprinde gâtul se uită în ochii tăi și mai apoi vă contopiți într-un sărut și te simți fără vlagă, fotoliul tapițat se transformă în așternut de catifea, privirea ți se încețoșează și te întorci acum 500 de ani, într-un pat cu baldachin, la luptele dintre cavaleri și la domnițele capturate în turnuri. 

La început nu l-am înțeles când a ales lumea asta, pleca dintr-o lume mai mică într-una și mai mică, iar lumea noastră mică din care a plecat era sufocantă, mai sufocantă decât agitația în care ajunsesem eu, numai pentru că oamenii erau invidioși și mici, erau doar oameni mici care nu înțelegeau nimic, și într-o lume și mai mică mă așteptam să fie la fel, dar lumea asta e perfectă și poate e perfectă pentru că nu o cunosc.

În drum spre casă deja visam cum ar fi să am o un apartament micuț al meu și în fiecare zi să trăiesc povestea mea, într-o lume de poveste, să trăiești istoria în prezent. Până și felinarele păstrau arhitectura întregului oraș, chiar și luminile lor erau de poveste. Îmi părea rău că nu am prins ninsoarea, că nu am văzut cum totul îngheață într-o strălucire pură. Acolo ai putea să vezi și îngerii căzând din cer și să spui că e adevărat, ar putea clădirile să se ridice și să se lupte cu dragonii căci nimic din toate astea nu ar fi ciudat. Plecând dintr-un loc în care totul se modernizează și tema principală e sticla, aici chiar și cele mai moderniste clădiri sunt greoaie, din pietre de moară, cu ferestre atât de delicate și totuși masive. Nicio biserică nu semăna cu o alta, iar dacă drumul către iad e drept și pavat cu intenții bune, aici toate drumurile sunt șerpuite și întortocheate indiferent că te duci la bine sau la rău.

O simt cum se îndrăgostește, o să-și ia lumea în cap, și va dori să plece oriunde va vedea cu ochii. Tot drumul și-a scăldat ochii în munții, aștepta să audă susurul apei din tren, să audă vulturii în tandem cu zgomotul roților trenului. Aștepta cu sufletul cu gură să vadă luna întrecându-se cu munții, iar când a ajuns în gară și a văzut-o i-a tresărit inima, se vedea altfel, în combinație cu aerul pur, clădirile, macadamul; banca a parfumat-o cu vanilie și vanilie a simțit până a plecat.

Am fost ca două puicuțe la cafea, am depănat amintiri și ne-am spus secrete, lumea asta te îndeamnă să îți aduci aminte, să visezi, dacă ești destul de nebun și totuși calm aici e de tine, aici nu îți permiți să spui: ”Ce drăguț e!”, dar să nu înțelegi despre ce e vorba, aici nu este despre cei care vor să iasă în evidență, ci despre cei care vor să trăiască și se simt bine făcând-o. Lumea nu trebuie să fie mare ca să fie interesantă ci să te facă să trăiești, să te inspire.

Uneori ar face nebunii numai pentru că o îndemn eu, sau să mai doarmă, să mai mănânce, să se mai relaxeze și e așa încăpățânată, stă fixată pe ideea de a nu-i supăra pe cei din jur; se minte singură că dacă ceilalți sunt fericiți și ea e fericită, e înțepată mereu, dacă n-ar avea pe cine să iubească și cine s-o stăpânească ar întoarce lumea cu susul în jos. Și ne certăm că eu vreau să fie fericită, iar ei nu-i pasă de fericirea ei. Cearta noastră complică viața ei, o zăpăcește, ia decizii pripite, iubește tot ce pică și se lasă purtată de vânt, din cauza ei doar. Din toate direcțiile tragem cu toții de ea și vrem, însă niciodată n-am întrebat-o ce își dorește.

În sfârșit sunt fericită, dar iar m-am trezit înaintea ursului și trag degeaba de el că nu mișcă nici măcar o unghie. Camera miroase a piersică din seara ce a trecut, fumul încă mai plutește deasupra noastră, se împletește cu degetele blânde ale soarelui care intră prin fiecare crăpătură dintre draperii; toată noaptea cu nasul înfundat și cu răceala în plămâni am visat piersicuțe plutitoare și le luam în brațe și le sărutam și le dădeam drumul. Am furat împreună cu o piersicuță un pat al unui pitic, prieten cu Albă ca Zăpada, și am încercat să dorm cu ursul în el, dar ursul s-a lăsat păcălit de vulpe și și-a pierdut coada și a plecat. Voi mai rămâne o noapte, cel mai probabil dacă aș fi plecat cum voiam eu la impuls aș fi regretat, destul că-mi pare rău că plec și când trebuie să plec. M-am îndrăgostit de oameni, de oraș, m-am îndrăgostit de „Mulțumesc!”, „Scuze!” și „O zi bună!”. M-am îndrăgostit de mirosul de vanilie din tot orașul, de luna din fiecare noapte, de soarele atât de tandru dimineața.

Mi-e dor să mă întorc la el, să îl sărut, mi-aș fi dorit să îl trag de mână să îi arăt întreaga lume și să ne îndrăgostim amândoi de ea. Dacă n-am fi fost decât noi doi și-atât, și să putem străbate toate străzile șerpuite, să ne pierdem și doar luna să ne fie martoră, sunt o visătoare și de cele multe ori ajung să visez singură însă el e cel care mă trage înapoi și mă trezește. Dar până mâine când îl voi vedea mai e, mai am timp să mă împac cu mine.

Vrea să se întoarcă, ar fi prostuță dacă de frică n-ar savura frumusețea zilelor de aici și ar pleca, am tras-o după mine în iad, dar n-are ce rău să fie, iadul acesta miroase a vanilie și e presărat cu piersicuțe.

Presimt că tocmai acum la sfârșit va fi cel mai frumos, iar mâine pe drum voi dori să cobor ca să mă întorc. Dacă aș putea să-mi pun dorințe, să pocnesc din degete și să se îndeplinească aș fi cea mai fericită. 

Din nou ne găsim în decorul acela pe care-l iubesc cel mai mult, îmi simt sufletul acasă, îmi povestește ce a mai făcut, inevitabil râd de el pentru dezastrul pe care l-a făcut, atâtea zile și nici n-apucăm să povestim tot, mă simt bătrân cărând atâtea amintiri, însă atât de tânără pentru că am vigoarea să le duc cu mine și în același timp să strâng altele. M-am simțiti ca o domniță prinsă într-un turn prea înalt și mult prea rece și care a găsit o portița de scăpare. Încerc să mai prind câteva cadre în drum spre casă, probabil de la prea mult entuziasm și vorbind și hăhăind tot drumul am răcit și mai tare, căci totuși ursul a avut grijă să-mi țină de cald la somn. Ating timid fiecare perete, fiecare pom, încercând să simt și mai mult lumea asta, atât de primitoare, atât de mare.

Ne-am întors în tren; după clasicele îmbrățișări, ultimele urări de bine, cu promisiunea că ne vom revedea curând și că ne vom ține departe de probleme, ar fi fost în stare să mă lege de scaun ca să fie sigur că plec, am plâns și aș fi mai plâns dacă aș fi fost singură în tren, ultimele cadre, ultimele minute.

Zilele astea ne-au definit, ne-au dat contur, ne-am împăcat, ce o fi când ajungem om vedea și de nu om pleca iar și ne-om întoarce unde sufletul s-a simțit acasă. Într-o zi mă voi întoarce în dragul meu Sibiu…

Luluș o iubește!

Tags

, , ,

Ne pregătim să plecăm din Austria, spre surprinderea mea, mașina neagră parcă ne urmărește. E un vis care pare că prinde contur, un vis ce trece pragul dimensiunii a9a îl simt cum se apropie de mine și mă tem, mă tem că tot ce am consolidat cu Luluș al meu se năruie.

Din mașina neagră a coborât un bărbat, un chip strălucitor, un zâmbet ce te face să tremuri, niște ochii albaștri în care poți vedea viitorul, statură dominantă, însă protectivă.

-Luluș te văd ca prin ceață, ce faci? Unde pleci? Luluș nu te duce la el!

Luluș e strălucirea ce lipsea bărbatului. Luându-l în brațe s-a contopit cu el și a produs scânteia. Aici și acum e sfârșitul.

Cu pașii temători se apropie de ea. Chiar și mie îmi tremură picioarele, îmi tremură inima și îmi vărs ochii în batista cu parfum de iasomie.

-Atâta timp te-am căutat și sunt fericit că te-am găsit. Am întâlnit un bun prieten care m-a împins să fac asta, a zis că te cunoaște, că știe ce simt și că meriți tot ce e mai bun. Nu știu dacă te merit, dar te iubesc. Numele meu e Luluș!

Acum 15 ani, pe când ea era o copilă în vârstă de 8 ani a cunoscut un băiat, mai mare ca ea, de 15 ani. Jucându-se în parc, l-a văzut plângând, s-a apropiat de el zicându-i:

-Joacă-te cu mine!

-Ce mică și inocentă ești tu, dar vezi tu, eu iubesc, iar inima mea s-a rupt în două.

Micuța noastră i-a șters lacrimile, l-a încurajat să se joace. Lacrimile le-a strâns și le-a așezat frumos în batistuța ei cu parfum de iasomie. Băiatul s-a jucat cu ea până când mama fetiței a chemat-o în casă.

Înainte de culcare fetița și-a făcut rugăciunea, a scos batista și s-a rugat ca băiatul să nu mai plângă și să lipească cele două jumătăți ale inimii lui la loc. Spre surprinderea ei în următoarea zi a apărut EL, Luluș. Copila i-a promis că va avea grijă de el, iar Luluș și-a dat cuvântul că nu o va lăsa niciodată să plângă și să aibă inima frântă. Dar în tot acest timp Luluș l-a căutat pe acel Luluș perfect pentru ea, acela care nu o va face să plângă, acela care o va iubi și pe care ea îl va iubi.

În ziua în care l-a găsit, Luluș a plecat la mare, furând sentimentele ei, ținute în acel oscar de jucărie.

Luluș a furat și oscarul…

Tags

,

Drumul nu se mai termină, te simt din ce în ce mai departe și mă tem că s-ar putea să găsesc o hârtie la mare pe care scrie „Luluș a plecat la New York!” Dar poate hârtia o voi găsi într-o sticlă de apă agitată. Fac un popas după 4 ore de mers, mă temeam că am greșit drumul, dar drumul către tine îl știu cu ochii închiși, m-am gândit că aș putea ajunge și mai repede, dar tu te-ai aștepta să ajung cu gândul la tine și m-ai goni, poate. Ți-am dat bomboane Luluș, erai fericit, dar marea te-a chemat și ai plecat, eu te chem, lasă marea și pleacă, pleacă spre mine, căci dacă nu ești tu eu nu am de cine avea grijă…

-Domnișoară, sunteți bine?

-Dimineața-i la apus și seara la răsărit, nimic nu e bine și totul e gol. De cât timp ploua?

-V-am văzut de vreo oră, stăteați sprijinită de mașină, apoi a început o ploaie nebună, însă dumneavoastră nici gând să intrați în mașină, așa că am venit să vă iau, v-ați uitat prin mine, m-ați luat în brațe..

-Îmi pare rău! Nu știu!

-Apoi ați început să plângeți și m-ați strigat Luș apoi Luluș.

-Nu… nu știu…nu știu pe nimeni cu numele Luluș.

-Domnișoară, treziți-vă sunteți bine?

……

Acum stau lângă mine, și mă privesc, nu simt căldura nu simt nimic, Luluș mă strigă, cel mai probabil îi e foame, de m-aș putea trezi. Te rog trezește-te! Nu trebuie să stai aici, haide trezește-te, Luluș are nevoie de tine. De ar ști Luluș- de ce am flori de iasomie pe noptiera? Luluș a fost aici? Luluș s-a gândit la mine? Luluș am să vin…

De ce ai fugit Luluș cu Oscarul? Știi ce se întâmplă dacă nu îl am. Să nu începi să plângi, sunt supărată pe tine. Cu cine ai plecat, vreau să-mi spui? Știi că nu ai voie cu străinii. Nu ai voie să ai încredere în ei. Ți-am promis că nu voi face așa ceva și voi avea mereu grijă de tine. Știi că doar pe tine te iubesc. Se prea poate să mai fie o scăpare două, dar știi că mereu am fost doar noi doi.

Luluș stătea pe malul marii, apusul îl hipnotizase, plecasem din spital imediat ce m-am trezit, cine o fi pus florile de iasomie în cameră nu am aflat, dar sigur acela fusese strigătul lui. Îi era dor de mine, mă voia înapoi. Trebuie să existe o cale să îl fac pe Luluș să înțeleagă că acesta e pactul nostru, devenim dependenți unul de celalalt și nu cedăm în fața nimănui…

-Luluș ți-am adus ciocolată cu mentă, cum îți place. Am rupt floarea asta de iasomie. E floarea noastră Luluș, ea m-a chemat la tine.  Știa cumva că ești aici. Dar îmi pare bine că m-a adus la tine. Ai slăbit, unde ai mâncat și unde ai stat? Hai să mâncăm acum vom discuta când ajungem acasă.

Zilele-s senine, vom mai sta 5 zile, 5 zile pline de liniște, mă bucur că te-am găsit. Simt că am renăscut. O mie de suflete pe plaja asta, însă mi se pare atât de goală, iar când te am pe tine te văd însuflețit în o mie de trupuri, toate goale și toate pline de tine. Luluș, te-am iubit mereu. De 15 ani tot te iubesc, mâine e ziua ta. Și am să-ți zic ceva, tu ești singurul care poate să-mi ia oscarul, poți face o dramă întreagă pentru acel oscar. Și viața după oscar mereu va fi, va fi doar viața după oscar, plină de emoții, sentimente contradictorii, palme date vieții și sărutări furate în miez de noapte.

Haide mâine de ziua ta să schiem, ar fi ceva nou pentru tine, timp de 15 ani mi-a fost frică să te duc, am zis că zăpada te va orbi și nu vei mai ști să te întorci, dar poate tu știi să te întorci, poate noi suntem altfel, la un moment dat unul din noi va ceda, iar după prea mult timp suferința va fi mare, Luluș, copilul meu, uită ce ți-am zis azi, bucură-te  până când…

Și marea fără noi

Tags

, , , , ,

Luluș, am altă surpriză pentru tine și vei fi încântat. Ți-am spus eu cât de mult te iubesc eu pe tine? Poate de multe ori, însă acum e mai special. Luluș te iubesc! Ți-am adus porția de bomboane și pe lângă bomboane și o ciocolată cu alune. Nu am găsit cu mentă, dar alunele sunt întregi, deci servește-te cu încredere. Te-am învățat de atâtea ori că ciocolata nu se mănâncă, că doar nu o înfuleci cu pâine, Luluș mamă, ciocolata se savurează. Am să-mi deschid o fabrică de ciocolată, afacere profitabilă și ciocolata la ea acasă și am să te învăț cum să mănânci toate soiurile de ciocolată sau ce să faci cu ele. Lăsând visul ciocolatiu la o parte, mi-e poftă de rodii și clementine, pentru un profanator al lumii fructelor, asta e suspect, se pare că cedează corpul… De ce Luluș zi-mi ce se întâmplă? Am luat bilete să plecăm la mare, și dintr-o dată mă simt fără simțire, fără vlagă și fără sentiment, zi-mi ce ai făcut. Luluș ce faci?!….

Au trecut 5 zile. Luluș a dispărut, cel mai probabil a plecat la mare, căci a luat ambele bilete. Mă gândeam că le-a luat pe amândouă ca să mă oprească din drum, însă după ce a ieșit din scara blocului s-a urcat într-o mașină, nu știu cine era; de când a plecat Luluș, lumea mea se năruie. Dependența de el, de atâția ani, din ziua în care m-a trezit din somn, nu ne-am despărțit niciodată mai mult de 3 ore și acum 5 zile deja e prea mult. Luluș singur la mare, ce se va face fără mine, cum va rezista Luluș, mai bine mi-aș da inima să aflu unde e, să-i zic că îl iubesc și să aibă grijă de el?

Le aud pe fete mereu că mă întreabă:

-Dragă dar cine e acest Luluș? E frumos? Are mușchi?

-Luluș, al meu Luluș le are pe toate. Din asemenea răspuns de obicei nu iese nimic bun, nici primăvară, nici vară nici iarnă nici toamnă. Și încă o mie de întrebări, însă toate vor primi un răspuns ambiguu, Luluș e al meu.

-Mai lasă vara, mai lasă anotimpurile, ne vorbești în dodii, ne reciți din Biblii. Niciun bărbat nu aparține unei singure femei.

-Luluș nu e un bărbat…

Șocul de pe chipul fetelor se putea citi ca o broșură pentru facultăți. Și ce zâmbet senin și ce gală când mergeam la operă. Iar sclipirea din ochii lui vorbea, de sentimente. Dacă până să plece Luluș mai simțeam ceva, nici pentru Mița nu mai simt măcar compasiune, nimic..mă lasă rece zâmbetul bătrânei ce stă alături, însă orbită de grija ce i-o purtam lui Luluș nici nu o observasem, ce păr argintiu are, ce ochi albaștri de rusoaică. Cu o privire blândă m-a privit în ochi zicându-mi:

-Luluș e în casă? Am început să plâng, m-am grăbit să intru și să-mi ascund ochii.

Parfum de iasomie… Luluș!! Luluș!! De ce nu ești aici, sunt singură, iar tu ai plecat la mare, am să vin după tine și am să te cert, prima dată în 15 ani. Ascultă la mine Luluș! Am avut grijă de tine, iar tu… Luluș! Vocea scade din ce în ce mai mult, ultima strigare a numelui răsună ca un ecou în urechile mele, covorul începe să-și schimbe culoarea, mă ridic în picioare și mă privesc în oglindă. Lacrimile au întins cea mai subțire linie a creionului chimic, ce indigo frumos, și ce fel s-a irosit; absența sentimentelor nu mă împiedică însă să îmi fie dor, să plâng, ochii triști, încă tineri, îmbătrâniți de grija maternă pentru Luluș, iar el te răsplătește fugind de acasă.

Continui să mă privesc în oglindă, la un moment dat îmi vine ideea nebună, să ascult marea. În seara asta voi pleca la mare.

Experiența acumulată în timp, mă scapă de teama condusului, dar nu am condus niciodată fără Luluș. Luluș hai să ascultăm November Rain care îți place ție, apoi vom asculta melodia mea, Carina știu că îți place videoclipul. Astea sunt melodiile de care știu că îți e dor, nici strigătul mării nu te mai strânge în lațurile lui, nici scoicile, cântăm Carina și ne întoarcem acasă I’ll steal your heart away in time, it’s only fair cause you have mine.

După două ore de condus și marea încă e departe, departe de noi Luluș, de visele noastre, cu cât mă apropii cu atât se îndepărtează, iar marea mă cheamă, mă cheamă la ea, mă strigă și mă înfioară. Zi sincer Luluș îți mai aduci aminte? De noi, de viață de, speranță. Ești fragil, ești un copil și plâng când nu te văd și plâng când nu te-aud. Te voi întâmpina la mare cu sufletul senin, te voi ierta că ai plecat fără mine, că m-ai lăsat în singurătate. Am crezut că dacă îți dau totul tu vei uita că există viață după viață.