Tags

, , , , , , ,

Și îi zic: ”Azi vreau să fug cu circul.” mă lovește instant cu o palmă greoaie de om muncit la vremea lui, iar vestea a picat ca un trăznet în capul meu. Da da, am zis bine: în capul meu. Lasă-mă să îți explic de ce.

În mintea mea aveam tot discursul, unul demn de milă ce-i drept, dar la vârsta mea înaintată, aproximativ 13 ani, era unul chiar academic: ”Dar vreau să fiu fericită, să fiu legată în lanțuri făcând magii, să mă cunoască lumea și să mă aplaude, să merg pe monociclu cu un monoclu la ochi având o „monosprânceană”, să am o monogramă cusută de bunica pe braț și să dansez pe o melodie monotonă într-un decor monocrom; mă voi hrăni cu râsetele inocente ale oamenilor mari, vreau să simt că schimb ceva în rigidul personalităților influențate de munca în corporații cu conduceri insensibile sau pentru statul care definește munca și viața într-o formulă în care cele două constante „depind” una față de cealaltă -muncesc ca să trăiesc/trăiesc ca să muncesc- aiurea de altfel. Dar circul e despre viața perfectă, circul te învață să schimbi oamenii.”. Explicația a fost una de pomină, normal că mai înfloresc acum puțin vocabularul, căci la vârsta aceea mă limitam la desenele animate și la cărțile de povești, pe care le citeam și pe care le sorbeam ca un burete. Mama n-a anticipat,  dar anii au trecut în pacea lor și au ajuns la vorbele mele.large4

Vestea a picat ca un trăznet în capul meu pentru că mintea s-a maturizat subit <<Ce să faci cu circul? Nu-ți permiți un somon, ce să mai zic de caviar, lumea se uită la monosprânceana ta și râde. Devii acel Fram batjocorit și tratat ca un sclav, apoi cineva va scrie o carte despre tine, carte ce îi va face pe copii să plângă cu sughițuri: „Bietul urs polar, ce fel îl tratează! nu e normal” și astfel nimeni nu se va mai duce la circ, pentru că la un moment dat ai vrut să fugi cu circul, pentru că ai crezut că așa vei fi fericit și apoi ți-ai scris memoriile. O viață mizerabilă.>> asta defapt a rulat ca un film prin fața ochilor mamei mele și prin palma aceea s-a transferat și la mine. Ce efecte speciale, era un adevărat film 3D și pe vremea aceea abia nimereai un film alb-negru la cinema, 3D încă nici nu apăruseră,  simțeam până și rușinea și mă vedeam deja urs polar. Defapt a fost primul pas în a deveni superficială, dacă mama se gândea că nu voi mai putea mânca caviar, eu mă gândeam că voi deveni obeză și voi fi vânată pentru blana mea.

Așa că ajutată de mama mea, m-am transformat într-o persoană cu multe cărți la mansardă, având un singur țel: să îmi asigur comfortul fizic. Fericirea era alimentată de faptul că treptat obțineam ce îmi doream, note mari la școală, premii la competiții, aprecierea profesorilor, măriri de salariu etc, dar aveam o singură problemă: eram proastă.

Proastă și în cel mai grav stadiu. Nu aveam prieteni și nu îmi puteam face prieteni, la 20 de ani nu cunoscusem niciodată un băiat, nu mă puteam descurca în nicio situație dificilă în public, nu aveam cultură muzicală sau artistică și practic tot ce învățasem nu m-a ajutat cu nimic. Curios e că în ciuda faptului că eu credeam că sunt fericită, fericirea mea era defapt deprimare și frustrare, câștigurile obținute parcă prea ușor nu mai aduceau nicio emoție, totul era doar ca să fie, îmi atinsesem scopul  și devenise totul rutină, iar mama mereu spunea că trăiesc ca în rai. Dacă așa e să ajungi în rai, înseamnă că trebuie să văd și cum e iadul, poate pământul e singurul loc în care îți dorești să ajungi și de aceea oamenilor le e frică de moarte, pentru că vor ajunge într-un loc extremist în  prea mult bine ori în prea mult rău. Viața pe pămănt e cea mai picantă combinație între rai și iad, cea mai dulce, cea mai sărată, cea mai echilibrată. Viața pe pământ e la superlativ.

Să ne întoarcem la mine așadar, că desigur eu sunt în centrul discuției. Mi-am construit viața cu un singur țel comfortul, dar comfortul meu era dat de scaunul directoral pe care îmi desfășuram munca, nicio clipă cu mine mi-a împins corpul într-un impas, nu se mai putea mișca, dacă eu nu voiam să ascult de nevoile mele psihice, corpul a fost calul de bătaie, cel care a clacat într-un final. Măcinat în fiecare zi de dorința de a fugi cu circul nu m-a mai lăsat să îmi duc viața monotonă într-un cadru monocrom, nu aveam monosprânceana căci nu era estetică și de altfel nici slujba nu mi-o permitea.

Așa că la 40 de ani, cu corpul măcinat de muncă, de țeluri curajoase și cu nesiguranța zilei ce urma m-am rupt de monotonie și am fugit cu circul.

Advertisements