Tags

, , , , , , , ,

Soarele trage draperiile lăsându-și mâinile calde pe fața lui; îl privesc cum doarme, cu pijamalele dungate, arătând ca un bătrânel simpatic, un diavol când se trezește îmi aduc aminte că era o dată când visam ce îmi doream să visez, iar acum mă simt strâns legată; cu mintea prea ocupată ca să mai viseze, tulburată de plecare, departe de casă, a trebuit să învețe să se descurce singură.

El e cel mai bun prieten al meu, singurul în care am avut încredere vreodată, și de asemenea nicioadată nu i-o voi spune. El stă într-un alt timp, într-o altă dimensiune, timpul care a apus. În timpul lui totul stă pe loc, nimic nu se mișcă, nu se transformă, aici casele îți zâmbesc și îți fac din ochi, iar noaptea e ruptă din Shakespeare:  „Oh, Romeo, Romeo, why do you have to be Romeo?”

Fire vulcanică, de foarte mult timp certată cu mine fata asta a găsit o modalitate să ne împăcăm. Cu toată gălăgia și agitația de la ea de-acasă a găsit un mod să mă împace și pe mine, a observat că totuși avem ceva în comun – amândurora ne place să călătorim și să iubim. Eu iubesc lumea, ea iubește un singur băiat, și l-a lăsat pentru mine câteva zile. Aici unde m-a adus mă simt ca acasă, e unde îmi doresc să fiu, sau lumea prin care mi-aș dori să trec. Îmi scald ochii în fiecare zi și aș vrea să-i las aici când vom pleca să am priveliștea asta.

Îți lași mintea vraiște în gară și pornești spre necunoscut, mergi 1 kilometru și ai impresia că ai petrecut două zile pe drum. Mă trage de mână, e prietenul meu cel mai bun și de asta nu am încredere în el, mă duce pe străduțe întortocheate, mă poartă de braț, mă lasă apoi să merg până nu mai știu unde sunt, apoi mă pune să mă întorc și-mi arată calea. Mansarde peste tot, merg cu ochii în cer și îmi trece prin fața ochilor toată viața pe care am trăit-o în viitor. Aud un ușor scârțâit de vioară undeva în depărtate însă privind în acea direcție nu văd decât un avion ce privește sfidător spre noi și trece greoi cu pelerina pe spate.

Mă ridic din pat, îi aud respirația și-i e caldă, prea caldă, după ce o noapte întreagă am murit de frig și de cald căci brațele îmi încălzeau pieptul, iar răcoarea îmi răcea tot ce rămânea descoperit, acum aș ieși cu tălpile goale, și aș fi rugat cerul pentru puțină zăpadă pentru a gusta această lume la adevăratul ei potențial. Acum deschid ochii mai bine și îmi aduc aminte de ce am vrut să vin aici, suntem la munte; e frig și e soare, iar de la fereastra prăfuită nu văd decât acoperișurile caselor bavareze. Știu sigur că de ele n-ar trece nicio grijă, aici mă simt invincibilă, cu stresul n-am ajuns nici până în gară căci din entuziasm prea mult l-am lăsat acasă. Sunt fericită.

Crede că este fericită și asta tind să cred și eu. În sfârșit suntem pe aceeași undă, probabil când ne vom întoarce ne vom certa iar, dar acum voi porni spre patul meu dulce și voi dormi până vom pleca, nu-i voi mai fi conștiință câteva zile, are dreptul să fie fericită.

Nenorocitul nici acum nu s-a trezit, de când am venit abia dacă am vorbit cu cineva de acasă, i-am lăsat pe toți într-un con de umbră, asta până când mă vor năpădi cu problemele cotidiene. Dar acum eu sunt aici, departe și nu-mi pasă; trag de el să se trezească, e ca un urs, atât de greu, mormăie și aruncă cu perne în mine ca să-l mai las să doarmă, dar asta nu se va întâmpla căci vreau să ies să îmi scald ochii și nasul, locul acesta are un miros aparte, miroase a libertate. 

Conservare excepțională a arhitecturii exterioare cât și a celei interioare, am ieșit să bem un ceai cald să putem vorbi așa cum n-am mai vorbit de mult. Eram doar noi și aveam ocazia după mult timp să-l trag de urechi pentru prostiile pe care le-a făcut. Am depănat amintiri, ne-am amintit de ceaiul de cireșe, petrecerile și toate lucrurile prin care am trecut împreună atâta timp. Ca orice turist curios în timpul discuției eram cu ochii pe pereți, studiam toate detaliile, încercam să înțeleg de ce mă simt atât de bine;  fumul de țigară transforma decorul clasic într-o poveste, mirosul vinului fiert te amețea destul ca să te desprindă de simțiri. Orașul ăsta parcă te face să te îndrăgostești de el, te strânge în brațe, îți cuprinde gâtul se uită în ochii tăi și mai apoi vă contopiți într-un sărut și te simți fără vlagă, fotoliul tapițat se transformă în așternut de catifea, privirea ți se încețoșează și te întorci acum 500 de ani, într-un pat cu baldachin, la luptele dintre cavaleri și la domnițele capturate în turnuri. 

La început nu l-am înțeles când a ales lumea asta, pleca dintr-o lume mai mică într-una și mai mică, iar lumea noastră mică din care a plecat era sufocantă, mai sufocantă decât agitația în care ajunsesem eu, numai pentru că oamenii erau invidioși și mici, erau doar oameni mici care nu înțelegeau nimic, și într-o lume și mai mică mă așteptam să fie la fel, dar lumea asta e perfectă și poate e perfectă pentru că nu o cunosc.

În drum spre casă deja visam cum ar fi să am o un apartament micuț al meu și în fiecare zi să trăiesc povestea mea, într-o lume de poveste, să trăiești istoria în prezent. Până și felinarele păstrau arhitectura întregului oraș, chiar și luminile lor erau de poveste. Îmi părea rău că nu am prins ninsoarea, că nu am văzut cum totul îngheață într-o strălucire pură. Acolo ai putea să vezi și îngerii căzând din cer și să spui că e adevărat, ar putea clădirile să se ridice și să se lupte cu dragonii căci nimic din toate astea nu ar fi ciudat. Plecând dintr-un loc în care totul se modernizează și tema principală e sticla, aici chiar și cele mai moderniste clădiri sunt greoaie, din pietre de moară, cu ferestre atât de delicate și totuși masive. Nicio biserică nu semăna cu o alta, iar dacă drumul către iad e drept și pavat cu intenții bune, aici toate drumurile sunt șerpuite și întortocheate indiferent că te duci la bine sau la rău.

O simt cum se îndrăgostește, o să-și ia lumea în cap, și va dori să plece oriunde va vedea cu ochii. Tot drumul și-a scăldat ochii în munții, aștepta să audă susurul apei din tren, să audă vulturii în tandem cu zgomotul roților trenului. Aștepta cu sufletul cu gură să vadă luna întrecându-se cu munții, iar când a ajuns în gară și a văzut-o i-a tresărit inima, se vedea altfel, în combinație cu aerul pur, clădirile, macadamul; banca a parfumat-o cu vanilie și vanilie a simțit până a plecat.

Am fost ca două puicuțe la cafea, am depănat amintiri și ne-am spus secrete, lumea asta te îndeamnă să îți aduci aminte, să visezi, dacă ești destul de nebun și totuși calm aici e de tine, aici nu îți permiți să spui: ”Ce drăguț e!”, dar să nu înțelegi despre ce e vorba, aici nu este despre cei care vor să iasă în evidență, ci despre cei care vor să trăiască și se simt bine făcând-o. Lumea nu trebuie să fie mare ca să fie interesantă ci să te facă să trăiești, să te inspire.

Uneori ar face nebunii numai pentru că o îndemn eu, sau să mai doarmă, să mai mănânce, să se mai relaxeze și e așa încăpățânată, stă fixată pe ideea de a nu-i supăra pe cei din jur; se minte singură că dacă ceilalți sunt fericiți și ea e fericită, e înțepată mereu, dacă n-ar avea pe cine să iubească și cine s-o stăpânească ar întoarce lumea cu susul în jos. Și ne certăm că eu vreau să fie fericită, iar ei nu-i pasă de fericirea ei. Cearta noastră complică viața ei, o zăpăcește, ia decizii pripite, iubește tot ce pică și se lasă purtată de vânt, din cauza ei doar. Din toate direcțiile tragem cu toții de ea și vrem, însă niciodată n-am întrebat-o ce își dorește.

În sfârșit sunt fericită, dar iar m-am trezit înaintea ursului și trag degeaba de el că nu mișcă nici măcar o unghie. Camera miroase a piersică din seara ce a trecut, fumul încă mai plutește deasupra noastră, se împletește cu degetele blânde ale soarelui care intră prin fiecare crăpătură dintre draperii; toată noaptea cu nasul înfundat și cu răceala în plămâni am visat piersicuțe plutitoare și le luam în brațe și le sărutam și le dădeam drumul. Am furat împreună cu o piersicuță un pat al unui pitic, prieten cu Albă ca Zăpada, și am încercat să dorm cu ursul în el, dar ursul s-a lăsat păcălit de vulpe și și-a pierdut coada și a plecat. Voi mai rămâne o noapte, cel mai probabil dacă aș fi plecat cum voiam eu la impuls aș fi regretat, destul că-mi pare rău că plec și când trebuie să plec. M-am îndrăgostit de oameni, de oraș, m-am îndrăgostit de „Mulțumesc!”, „Scuze!” și „O zi bună!”. M-am îndrăgostit de mirosul de vanilie din tot orașul, de luna din fiecare noapte, de soarele atât de tandru dimineața.

Mi-e dor să mă întorc la el, să îl sărut, mi-aș fi dorit să îl trag de mână să îi arăt întreaga lume și să ne îndrăgostim amândoi de ea. Dacă n-am fi fost decât noi doi și-atât, și să putem străbate toate străzile șerpuite, să ne pierdem și doar luna să ne fie martoră, sunt o visătoare și de cele multe ori ajung să visez singură însă el e cel care mă trage înapoi și mă trezește. Dar până mâine când îl voi vedea mai e, mai am timp să mă împac cu mine.

Vrea să se întoarcă, ar fi prostuță dacă de frică n-ar savura frumusețea zilelor de aici și ar pleca, am tras-o după mine în iad, dar n-are ce rău să fie, iadul acesta miroase a vanilie și e presărat cu piersicuțe.

Presimt că tocmai acum la sfârșit va fi cel mai frumos, iar mâine pe drum voi dori să cobor ca să mă întorc. Dacă aș putea să-mi pun dorințe, să pocnesc din degete și să se îndeplinească aș fi cea mai fericită. 

Din nou ne găsim în decorul acela pe care-l iubesc cel mai mult, îmi simt sufletul acasă, îmi povestește ce a mai făcut, inevitabil râd de el pentru dezastrul pe care l-a făcut, atâtea zile și nici n-apucăm să povestim tot, mă simt bătrân cărând atâtea amintiri, însă atât de tânără pentru că am vigoarea să le duc cu mine și în același timp să strâng altele. M-am simțiti ca o domniță prinsă într-un turn prea înalt și mult prea rece și care a găsit o portița de scăpare. Încerc să mai prind câteva cadre în drum spre casă, probabil de la prea mult entuziasm și vorbind și hăhăind tot drumul am răcit și mai tare, căci totuși ursul a avut grijă să-mi țină de cald la somn. Ating timid fiecare perete, fiecare pom, încercând să simt și mai mult lumea asta, atât de primitoare, atât de mare.

Ne-am întors în tren; după clasicele îmbrățișări, ultimele urări de bine, cu promisiunea că ne vom revedea curând și că ne vom ține departe de probleme, ar fi fost în stare să mă lege de scaun ca să fie sigur că plec, am plâns și aș fi mai plâns dacă aș fi fost singură în tren, ultimele cadre, ultimele minute.

Zilele astea ne-au definit, ne-au dat contur, ne-am împăcat, ce o fi când ajungem om vedea și de nu om pleca iar și ne-om întoarce unde sufletul s-a simțit acasă. Într-o zi mă voi întoarce în dragul meu Sibiu…

Advertisements