Lasă oamenii să fie

„Dacă vreodată ai încercat să vezi oamenii ca pe altceva decât ceea ce sunt, încearcă să-i vezi ca pe o câmpie cu flori; unele sunt benefice, altele sunt rele, dar parcă sunt un rău necesar.

Fă-te mic de tot cât o albină și o să vezi că și cele mai frumoase flori sunt de speriat.  Acum pune-te în locul lui Dumnezeu și privește câmpul, nu mai există niciun detaliu odios ci doar flori, de milioane de culori, cu tulpini de mii de nuanțe de verde. ” Acestea fiind ultimele lui cuvinte a închis ochii și a oftat plin de mulțumire. Ochii fetiței au rămas inerți, sticloși, iar în ei nu mai puteai decât să vezi imaginea blândă a bunicului.

Anii au trecut ca tornadele, pe o parte au luat pe o alta au dat, de la lacrimi la bucurii, de la oameni la oameni, i-au oferit fetiței de toate, dar din toate ce le trăise învățase că oamenii prin natura lor dezamăgesc, iar dezamăgirea e răul care n-a dat pace omenirii de când lumea și pământul.

Dezamăgirea ei a venit din așteptările prea mari pe care le-a avut de la oameni, din încăpățânarea ei să-i schimbe, să-i ducă pe calea pe care o credea ea că este cea bună. Și cu cât încăpățânarea era mai mare, cu atât și așteptarea, iar odată cu acestea două la un loc și dezamăgirea.

Între timp se făcuse mică cât o furnică, și începuse să vadă tot ce era mai grotesc în oameni, să se piardă în detaliile cele mai terifiante, să își piardă speranța că oamenii vor înceta să o mai dezamăgească și ea însăși a scăzut în ochii ei, oglinda de acasă nu-i mai arăta decât o buruiană, cu tot ce avea mai rău la superlativ, până când l-a întâlnit pe el. A iubit-o pentru floarea ce era, n-a încercat s-o schimbe și i-a arătat locul din care vede cel mai bine lumea.

S-au trezit de dimineață și s-au îndreptat către balonul cu aer cald. Era o zi frumoasă de primăvară, cerul era senin, iar soarele binedispus tocmai ce-și terminase cafeaua de dimineață. Se desprinseseră fără nicio problemă de sol și deja aveau o oră de când rătăceau pe cer. Trecuseră peste orașul grăbit și ajunseseră deasupra celei mai frumoase câmpii. Flori de toate culorile, copii ce zburdau și râdeau din toții plămânii afișând cele mai sincere și inocente chipuri. Ea era fericită, iar în ochii ei parcă revedeai toate amintirile copilăriei.

Și-a adus aminte de vorbele bunicului și a știut că de atunci viața ei avea să se schimbe, cu un ultim gând, avea să pășească spre un nou capitol…

…lasă oamenii să fie.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s